Publicat pe Lasă un comentariu

David Hockney: Drawing with a camera

“Beauty is in the process of seeing”, spune unul dintre cei mai importanți artiști englezi ai secolului XX.

David Hockney, artist plastic, dar și fotograf, susține că fotografia nu va ajunge niciodată să egaleze pictura. El vorbește despre “tirania” perspectivei singulare și modul în care aceasta distorsionează realitatea pe care încearcă să o redea. Ca și cubiștii, voia să observe lucrurile din mai multe perspective în același timp. L-a preocupat lipsa prezenței timpului în fotografia obișnuită, motiv pentru care a compus lucrările inovatoare, numite “joiners”.

The desk
Source:http://www.davidhockney.co/

Redarea spațiului și timpului

În timp ce cubiștii reprezentau planuri suprarealiste, Hockney a căutat să exprime realitatea într-un mod chiar mai autentic decât o fotografie obișnuită. A început cu polaroide, pe care le unea pe parcurs într-o compoziție. Pornea din mijloc către margini și se oprea doar atunci când simțea ca fotografia e completă.

Hockney e interesat de reprezentarea spațiului 3D într-o imagine 2D, lucru pe care a încercat să îl reproducă prin a alătura, și mai târziu prin a suprapune, fotografii ale aceluiași subiect pentru a imita mișcarea și trecerea timpului.

David Hockney’s mother
Source:http://www.davidhockney.co/

But when you look at this, it doesn’t look like a monster with ten hands, you’re well aware it’s one pair of hands, seen five times”

A locuit în Hollywood, înconjurat de lumea filmului, din care și-a cules inspirația pentru felul de a privi și a reda ceea ce vede.

Prin prezentarea subiectelor din mai multe perspective, acesta conștientizează propriile mișcări în jurul obiectului (trece prin dreapta lui, prin stânga, prin față). Susține că perspectiva singulară neagă mișcarea fotografului, care ar trebui să stea complet nemișcat în fața subiectului atunci când îl analizează.

Mai târziu, se mută pe peliculă de 35mm, ceea ce îi oferă libertatea să fotografieze mai rapid și din mai multe unghiuri. Totuși, odată cu această schimbare, trebuie să realizeze toate cadrele din memorie, spre deosebire de polaroidele cu care lucrase până atunci.

Lucrări faimoase

Fascinat de spațiul Marelui Canion, acesta decide să îl fotografieze, mulându-se după experiența turiștilor: în lipsa unui punct focal, privitorul trebuie să își mute privirea atunci când se uită. Rezultatul, în forma sa finală de 60 de fotografii întinse pe câțiva metri lungime, nu a putut fi realizat însă decât după anii 2000, când tehnologia i-a permis să printeze mai ieftin.

“Photography is dead, long live painting”
Source:http://www.davidhockney.co/

Experimentează cu faxul, printre primele mașini de printare accesibile publicului larg, iar apoi cu un copiator de birou. Duplicatele și iluziile optice devin noua lui pasiune. În fotografia intitulată “Photography is dead, long live painting”  acesta se folosește de pictura și perspectiva înșelătoare pentru a crea iluzia unui duplicat.

Încep să-l intereseze subiectele care nu pot fi fotografiate dintr-o singură perspectivă datorită apropierii dintre el și subiect.  Astfel, redă experiențe autentice precum condusul unei mașini sa dentistul care îți inspectează dinții.  Camera ia locul fotografului, într-un mod în care perspectiva singulară nu o poate face.

“The camera in a sense is becoming my body.”

The Steering Wheel #3
Source:http://www.davidhockney.co/

Cea mai faimoasă lucrare a lui nu a ajuns niciodată pe coperta Vanity Fair, revista care i-a propus proiectul. Totuși, Hockney spune că a rămas cu ceva valoros de pe urma experienței. Este vorba de Pearl Blossom Highway, la care a muncit 10 zile, fotografiind aproximativ 800 de cadre. A fentat aberațiile distanțelor focale, făcând poze multiple, apropiindu-se de fiecare dată de subiect pentru fiecare porțiune a compoziției. Perspectiva a fost și ea modificată cu ajutorul unei scări pe care se urca artistul.

La final, a compus o imagine verosimilă și neafectată de obstacolele realitații.

Pearl Blossom Highway
Source:http://www.davidhockney.co/

Hockney a reușit să depășească limitările unei camere obișnuite, redarea perspectivei și a timpului. Atunci când a folosit o cameră, experiența sa ca pictor l-a împins să facă ce știe mai bine: să picteze ceea ce vede.  

Publicat pe Lasă un comentariu

William Eggleston: Equal but different

‘I photograph democratically…I don’t have any favourites. Every picture is equal but different.

În anii ‘70, William Eggleston își pregătea prima expoziție solo de fotografie color, în cadrul Muzeului de Arta Moderna din New York. Abordarea sa însă, a fost profund criticată drept o vulgaritate, lucrările fiind lipsite de esență, prea banale pentru lumea artei. Pentru el nu a contat, continuând să facă ce știe mai bine: să fotografieze democratic.

Născut în Memphis, Tenessee, William Eggleston s-a apucat de fotografie la 18 ani, capturând pe peliculă alb-negru simplitatea orașului său natal. 61 de ani mai târziu, trăiește în același loc și continuă să își fotografieze împrejurimile. Lucrările sale nu au ambiții fotojurnalistice sau artistice, există doar pentru a reda prezentul.

Untitled, 1980, Eggleston Artistic Trust

În documentarul “Imagine”, acesta admite că nu notează datele sau locațiile unde au fost făcute pozele și nici nu le dă nume. Subiectele sale nu provoacă sentimente și sunt complet egale între ele. El preferă să facă o singură fotografie fiecărui subiect, pentru a nu fi supus presiunii de a alege între cadre. Studiază ce are în față, își ridică aparatul și apasă shutter-ul— totul în mai puțin de 5 secunde.  Are ochii antrenați și știe exact ceea ce caută: estetica prima, subiectul al doilea. În plus, se asigură că respectă regulile de compoziție, încadrare și culoare pe întreaga suprafață a cadrului.

Culoarea ca nou mediu artistic

Pe Eggleston l-a atras culoarea într-o vreme în care artiștii se fereau să o folosească de frica criticilor dezaprobatoare. Pasiunea pentru ea a pornit în laboratorul foto al unui prieten, urmărind cum se developează miile de poze ale clienților. Într-un interviu pentru History of Photography, acesta spune că experiența l-a ajutat să-și formeze un concept pentru activitatea sa, ceea ce explică de ce fotografiile lui se aseamănă într-o măsură cu instantaneele făcute de fiecare dintre noi: sunt recognoscibile și familiare.

Filmul color era pe piață încă din anii ‘30, dar rămăsese doar la nivelul comercialului și în producțiile de cinema. Industria artei considera că albul și negrul sunt singurele culori ale fotografiei, ignorând potențialul enorm pe care îl avea întregul spectru.

‘Untitled (Glass on plane)’ (1965–74), Eggleston Trust

Cu toate acestea, Eggleston a preferat să își urmeze viziunea și să renunțe la pelicula alb-negru. Diapozitivele sale au surprins-o pe soția sa, Roza, care în momentul în care le-a văzut proiectate nu a putut să creadă cât de saturate și intense erau: “A fost uimitor să văd culoarea în felul ăla!”.

Mai târziu experimentează cu tehnica dye-transfer, utilizată până atunci exclusiv în reclame și fotografia de modă. Aceasta constă în realizarea unui print prin intermediul unui proces chimic de separare a imaginii în trei straturi de culoare suprapuse.

Procesul scump și meticulos reda valoarea necesară fotografiilor lui Eggleston pentru a putea fi considerate artă. Drept rezultat, nuanțele vibrante de roșu sau albastru saturat, îl diferețiau de ceilalți artiști prin reproducerea lumii într-un mod unic: naturală și obișnuită, păstrând culorile vii ale realității. Un exemplu ar fi faimoasa “Greenwood, Mississippi, 1973”, știută și ca “The Red Ceiling”.

„The Red Ceiling”
Untitled, (Greenwood, Mississippi 1973)

Despre toate, pentru toți

În lumea artei post-moderne, Eggleston caută să ilustreze viața așa cum este ea. Captează cotidianul într-un mod obiectiv, unde fiecare lucru se prezintă exact așa cum există pe moment.

În puținele sale portrete, subiectele privesc fix în lentila aparatului și parcă mai departe de ea, ignorând un posibil privitor. Totuși, se simte o apropiere vagă, asemănătoare cu momentul în care faci cunoștință cu cineva. Aceasta este o valoare pe care fotografiile lui o surprind indiferent de tipul lucrării. Imaginile pot fi privite de fiecare dată ca noi, de parcă tocmai te-ai ciocnit de locul sau persoana din fotografie, în același mod în care a dat peste ele și autorul lor. Deși nu au o intenție documentară și vor să fie luate ca atare, suntem capabili să empatizăm cu ele datorită familiarității lor.

Apare astfel o valoare duală, în care imaginile pot fi privite de orice public și apreciate de orice ochi: cea artistică, unde culorile și referințele contemporane aspiră către un pop-art realist și una mundană, unde publicul se regăsește în ceea ce vede atât de des în jurul sau.

What am I photographing? Life, today.

Eggleston se opune ideii conform căreia orașele mici nu sunt demne de fotografiat, trecând de la benzinării la hambare părăsite și apoi la margini de drum. Obiectivismul său ne face confortabili cu locurile de care ne ferim și ne obișnuiește cu lucrurile de care ne este frica. Bătrânețea, sărăcia și monotonia rezonează intim în contexte obișnuite, apropiind privitorul de subiect.

Sumner, Mississippi c. 1969-70

De multe ori, prezența omului este surprinsă prin absența lui, precum o sticlă de Coca-Cola lăsată pe masă sau un raft de bucătărie îndesat cu condimente. Astfel, chiar dacă nu există o apropiere profundă între noi și subiect, realitatea noastră se regăsește în cea a lui Eggleston.


Publicat pe Un comentariu

Plastic fantastic: Smena 8M

La fel ca mulți iubitori de fotografie pe film, am dezvoltat o pasiune pentru camerele vechi, pe care am ajuns cumva să le am aruncate peste tot: pe comodă, sub masă, oriunde îți pică ochii.

De doi ani, am și o Smena 8M (o jucărie de plastic mai mult decât o cameră, pe care trebuie să o lipești de 10 ori cu scotch înainte să o folosești) atârnată de bara perdelelor, găsită undeva printre lucrurile bunicii. Mă plictisisem de siguranța pe care mi-o dădea Canon-ul meu obișnuit, așa că am decis să mă distrez nițel cu ea.

La urma urmei, cred foarte tare în ideea că poți face fotografii bune cu orice cameră și niciodată nu strică să experimentezi.

Ilford HP5

Despre cameră

Smena 8M este o cameră compactă complet manuală cu obiectiv fix de 40mm f/4, fabricată în Uniunea Sovietică în anii ‘70. Poți găsi ușor acest model la prețuri mici, fără să mai dai bani pe baterii.

Nu are exponometru, iar focalizarea trebuie ghicită din priviri. Shutter-ul este gândit neergonomic, în așa fel încât atunci când îl armezi îl poți bloca din greșeală cu degetul, iar timpul tău de expunere va fi mai lung decât te aștepți.

Inelul diafragmei este mic și neintuitiv, fixat în centrul obiectivului, iar rotița care îți indică numărul cadrelor poate fi considerată inutilă (dacă vrei să eviți expunerile duble, învârte de 4 ori advance wheel-ul după fiecare fotografie). Film spool-ul detașabil se poate pierde și trebuie înlocuit — poți folosi unul dintr-o casetă de film goală!

Ilford HP5

Experiența mea

Întâi de toate, preventiv, i-am acoperit toate marginile prin care ar fi putut să se strecoare lumina cu două straturi de scotch negru. De obicei, light leak-urile sunt interesante și redau un efect aparte fotografiilor, dar de data asta aveam de luat în calcul prea mulți factori care mi-ar fi putut afecta imaginile.

Mi-am dat seama cât de mult mă bazez în general pe lucruri la care Smena ar putea doar să viseze, precum un exponometru sau un vizor în care să văd focalizarea, pe care mi-am amintit că trebuie să o modific abia după primele 3 cadre. Dacă nu ești bun cu distanțele, te poți orienta gândindu-te de câte ori ai încăpea întins pe jos între tine și subiect.

Încadrarea a fost și ea dificilă, din cauza faptului că vizorul este doar o gaură dreptunghiulară deranjant de mică, tăiată la marginea camerei. Dacă vrei să încadrezi centrat, ai grijă să-ți poziționezi camera în așa fel încât subiectul să apară în partea din dreapta-jos a vizorului.

Ilford HP5

Totuși, odată ce m-am obișnuit cu setarea focusului, schimbarea diafragmei, derularea filmului, potrivirea shutter-ului și verificarea tuturor pașilor de două ori înaintea tuturor pozelor, am început să am încredere că nu vor ieși chiar așa de rău.

Smena face dubla expunere foarte simplă: nu derulezi filmul mai departe, armezi shutter-ul și apeși pe buton de câte ori vrei – dar fii atent, pentru că s-ar putea să îți expui toate fotografiile pe un singur cadru!

După developare am fost încântată să văd că toate negativele erau vizibile. Am expus fără să măsor, tocmai ca să văd cum mă descurc de una singură (dacă nu ești încrezător în alegerea setărilor, îți poți folosi telefonul ca exponometru!). Cred cu tărie că toată lumea, începător sau nu, ar trebui să încerce să facă poze în modul complet manual, pentru a-și face o idee despre cât de bine înțelege aspectele tehnice ale fotografiei, unde nu se descurcă și ce poate aprofunda. Plus, cine știe, poate îți va da mai multă încredere decât te aștepți în tine și în abilitățile tale!

Ilford HP5

Cu toate astea, nu uita că fotografia nu ține numai de reguli, setări sau tehnică, așa că distrează-te și experimentează cu orice cameră găsești!

Fotografii și text de Anca Țintea
Ilustrație de Anastasia Muntianu