Publicat pe Lasă un comentariu

David Hockney: Drawing with a camera

“Beauty is in the process of seeing”, spune unul dintre cei mai importanți artiști englezi ai secolului XX.

David Hockney, artist plastic, dar și fotograf, susține că fotografia nu va ajunge niciodată să egaleze pictura. El vorbește despre “tirania” perspectivei singulare și modul în care aceasta distorsionează realitatea pe care încearcă să o redea. Ca și cubiștii, voia să observe lucrurile din mai multe perspective în același timp. L-a preocupat lipsa prezenței timpului în fotografia obișnuită, motiv pentru care a compus lucrările inovatoare, numite “joiners”.

The desk
Source:http://www.davidhockney.co/

Redarea spațiului și timpului

În timp ce cubiștii reprezentau planuri suprarealiste, Hockney a căutat să exprime realitatea într-un mod chiar mai autentic decât o fotografie obișnuită. A început cu polaroide, pe care le unea pe parcurs într-o compoziție. Pornea din mijloc către margini și se oprea doar atunci când simțea ca fotografia e completă.

Hockney e interesat de reprezentarea spațiului 3D într-o imagine 2D, lucru pe care a încercat să îl reproducă prin a alătura, și mai târziu prin a suprapune, fotografii ale aceluiași subiect pentru a imita mișcarea și trecerea timpului.

David Hockney’s mother
Source:http://www.davidhockney.co/

But when you look at this, it doesn’t look like a monster with ten hands, you’re well aware it’s one pair of hands, seen five times”

A locuit în Hollywood, înconjurat de lumea filmului, din care și-a cules inspirația pentru felul de a privi și a reda ceea ce vede.

Prin prezentarea subiectelor din mai multe perspective, acesta conștientizează propriile mișcări în jurul obiectului (trece prin dreapta lui, prin stânga, prin față). Susține că perspectiva singulară neagă mișcarea fotografului, care ar trebui să stea complet nemișcat în fața subiectului atunci când îl analizează.

Mai târziu, se mută pe peliculă de 35mm, ceea ce îi oferă libertatea să fotografieze mai rapid și din mai multe unghiuri. Totuși, odată cu această schimbare, trebuie să realizeze toate cadrele din memorie, spre deosebire de polaroidele cu care lucrase până atunci.

Lucrări faimoase

Fascinat de spațiul Marelui Canion, acesta decide să îl fotografieze, mulându-se după experiența turiștilor: în lipsa unui punct focal, privitorul trebuie să își mute privirea atunci când se uită. Rezultatul, în forma sa finală de 60 de fotografii întinse pe câțiva metri lungime, nu a putut fi realizat însă decât după anii 2000, când tehnologia i-a permis să printeze mai ieftin.

“Photography is dead, long live painting”
Source:http://www.davidhockney.co/

Experimentează cu faxul, printre primele mașini de printare accesibile publicului larg, iar apoi cu un copiator de birou. Duplicatele și iluziile optice devin noua lui pasiune. În fotografia intitulată “Photography is dead, long live painting”  acesta se folosește de pictura și perspectiva înșelătoare pentru a crea iluzia unui duplicat.

Încep să-l intereseze subiectele care nu pot fi fotografiate dintr-o singură perspectivă datorită apropierii dintre el și subiect.  Astfel, redă experiențe autentice precum condusul unei mașini sa dentistul care îți inspectează dinții.  Camera ia locul fotografului, într-un mod în care perspectiva singulară nu o poate face.

“The camera in a sense is becoming my body.”

The Steering Wheel #3
Source:http://www.davidhockney.co/

Cea mai faimoasă lucrare a lui nu a ajuns niciodată pe coperta Vanity Fair, revista care i-a propus proiectul. Totuși, Hockney spune că a rămas cu ceva valoros de pe urma experienței. Este vorba de Pearl Blossom Highway, la care a muncit 10 zile, fotografiind aproximativ 800 de cadre. A fentat aberațiile distanțelor focale, făcând poze multiple, apropiindu-se de fiecare dată de subiect pentru fiecare porțiune a compoziției. Perspectiva a fost și ea modificată cu ajutorul unei scări pe care se urca artistul.

La final, a compus o imagine verosimilă și neafectată de obstacolele realitații.

Pearl Blossom Highway
Source:http://www.davidhockney.co/

Hockney a reușit să depășească limitările unei camere obișnuite, redarea perspectivei și a timpului. Atunci când a folosit o cameră, experiența sa ca pictor l-a împins să facă ce știe mai bine: să picteze ceea ce vede.