Publicat pe Lasă un comentariu

William Eggleston: Equal but different

‘I photograph democratically…I don’t have any favourites. Every picture is equal but different.

În anii ‘70, William Eggleston își pregătea prima expoziție solo de fotografie color, în cadrul Muzeului de Arta Moderna din New York. Abordarea sa însă, a fost profund criticată drept o vulgaritate, lucrările fiind lipsite de esență, prea banale pentru lumea artei. Pentru el nu a contat, continuând să facă ce știe mai bine: să fotografieze democratic.

Născut în Memphis, Tenessee, William Eggleston s-a apucat de fotografie la 18 ani, capturând pe peliculă alb-negru simplitatea orașului său natal. 61 de ani mai târziu, trăiește în același loc și continuă să își fotografieze împrejurimile. Lucrările sale nu au ambiții fotojurnalistice sau artistice, există doar pentru a reda prezentul.

Untitled, 1980, Eggleston Artistic Trust

În documentarul “Imagine”, acesta admite că nu notează datele sau locațiile unde au fost făcute pozele și nici nu le dă nume. Subiectele sale nu provoacă sentimente și sunt complet egale între ele. El preferă să facă o singură fotografie fiecărui subiect, pentru a nu fi supus presiunii de a alege între cadre. Studiază ce are în față, își ridică aparatul și apasă shutter-ul— totul în mai puțin de 5 secunde.  Are ochii antrenați și știe exact ceea ce caută: estetica prima, subiectul al doilea. În plus, se asigură că respectă regulile de compoziție, încadrare și culoare pe întreaga suprafață a cadrului.

Culoarea ca nou mediu artistic

Pe Eggleston l-a atras culoarea într-o vreme în care artiștii se fereau să o folosească de frica criticilor dezaprobatoare. Pasiunea pentru ea a pornit în laboratorul foto al unui prieten, urmărind cum se developează miile de poze ale clienților. Într-un interviu pentru History of Photography, acesta spune că experiența l-a ajutat să-și formeze un concept pentru activitatea sa, ceea ce explică de ce fotografiile lui se aseamănă într-o măsură cu instantaneele făcute de fiecare dintre noi: sunt recognoscibile și familiare.

Filmul color era pe piață încă din anii ‘30, dar rămăsese doar la nivelul comercialului și în producțiile de cinema. Industria artei considera că albul și negrul sunt singurele culori ale fotografiei, ignorând potențialul enorm pe care îl avea întregul spectru.

‘Untitled (Glass on plane)’ (1965–74), Eggleston Trust

Cu toate acestea, Eggleston a preferat să își urmeze viziunea și să renunțe la pelicula alb-negru. Diapozitivele sale au surprins-o pe soția sa, Roza, care în momentul în care le-a văzut proiectate nu a putut să creadă cât de saturate și intense erau: “A fost uimitor să văd culoarea în felul ăla!”.

Mai târziu experimentează cu tehnica dye-transfer, utilizată până atunci exclusiv în reclame și fotografia de modă. Aceasta constă în realizarea unui print prin intermediul unui proces chimic de separare a imaginii în trei straturi de culoare suprapuse.

Procesul scump și meticulos reda valoarea necesară fotografiilor lui Eggleston pentru a putea fi considerate artă. Drept rezultat, nuanțele vibrante de roșu sau albastru saturat, îl diferețiau de ceilalți artiști prin reproducerea lumii într-un mod unic: naturală și obișnuită, păstrând culorile vii ale realității. Un exemplu ar fi faimoasa “Greenwood, Mississippi, 1973”, știută și ca “The Red Ceiling”.

„The Red Ceiling”
Untitled, (Greenwood, Mississippi 1973)

Despre toate, pentru toți

În lumea artei post-moderne, Eggleston caută să ilustreze viața așa cum este ea. Captează cotidianul într-un mod obiectiv, unde fiecare lucru se prezintă exact așa cum există pe moment.

În puținele sale portrete, subiectele privesc fix în lentila aparatului și parcă mai departe de ea, ignorând un posibil privitor. Totuși, se simte o apropiere vagă, asemănătoare cu momentul în care faci cunoștință cu cineva. Aceasta este o valoare pe care fotografiile lui o surprind indiferent de tipul lucrării. Imaginile pot fi privite de fiecare dată ca noi, de parcă tocmai te-ai ciocnit de locul sau persoana din fotografie, în același mod în care a dat peste ele și autorul lor. Deși nu au o intenție documentară și vor să fie luate ca atare, suntem capabili să empatizăm cu ele datorită familiarității lor.

Apare astfel o valoare duală, în care imaginile pot fi privite de orice public și apreciate de orice ochi: cea artistică, unde culorile și referințele contemporane aspiră către un pop-art realist și una mundană, unde publicul se regăsește în ceea ce vede atât de des în jurul sau.

What am I photographing? Life, today.

Eggleston se opune ideii conform căreia orașele mici nu sunt demne de fotografiat, trecând de la benzinării la hambare părăsite și apoi la margini de drum. Obiectivismul său ne face confortabili cu locurile de care ne ferim și ne obișnuiește cu lucrurile de care ne este frica. Bătrânețea, sărăcia și monotonia rezonează intim în contexte obișnuite, apropiind privitorul de subiect.

Sumner, Mississippi c. 1969-70

De multe ori, prezența omului este surprinsă prin absența lui, precum o sticlă de Coca-Cola lăsată pe masă sau un raft de bucătărie îndesat cu condimente. Astfel, chiar dacă nu există o apropiere profundă între noi și subiect, realitatea noastră se regăsește în cea a lui Eggleston.


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *